Arhivă categorie Tezaurul Ortodoxiei

dewebmaster

Filocalia

Cuvântul Filocalie înseamnă în greacă „dragoste pentru frumos”. „Acest cuvânt desemnează dorința celor care caută frumusețea ascunsă a lui Dumnezeu sau Dumnezeul în care este zămislită toată frumusețea. Când se îndreaptă spre Bine și se alătură Adevărului, Frumusețea conduce la Acela care îi este sursa “, scrie Michel Evdokimov în Ouvrir son coeur, Un chemin spirituel.

Filocalia este o antologie sau o culegere. În Filocalia Părinților Neptici (Φιλοκαλία τῶν Ιερῶν Νηπτικῶν) sau Marea Filocalie greacă, texte scrise între secolele al IV-lea și al XIV-lea de părinții spirituali din Orientul creștin sunt colectate și structurate în paragrafe scurte. Această selecție de texte scrise de aproximativ treizeci de autori a fost realizată de Sfântul Macarie, Episcopul Corintului și Sfântul Nicodim Hagioritul, călugăr al Muntelui Athos, și a fost tipărită la Veneția în 1782, deoarece Grecia se afla atunci sub stăpânire otomană.

Titlul complet al operei este Filocalia Părinților Neptici, colectată de sfinții Părinți Teofori, unde vedem cum prin filozofia vieții active și a contemplației, spiritul este purificat, luminat și adus la starea de perfecțiune. „Părinții Neptici (cuvântul înseamnă vigilent) sunt cei care au luptat împotriva dispersării gândurilor, păzind cu atenție inima. Părinții teoforici, conform etimologiei acestui cuvânt, sunt „purtători de Dumnezeu”, deoarece sunt purtătorii numelui pe care sunt destinați să-l pronunțe, să-l pecetluiască în rugăciunea inimii și în care Dumnezeu își manifestă prezența. În cele din urmă, termenul de filozofie trebuie înțeles în sensul său primar de iubire de înțelepciune, o înțelepciune îndreptată atât spre contemplare, cât și spre acțiune”(M. Evdokimov, op. cit., pp. 86-87). Aceste texte mărturisesc experiența spirituală veche de mii de ani a călugărilor din Orientul creștin care se roagă în permanență „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” (invocație cunoscută sub numele de „rugăciunea lui Iisus” sau „rugăciunea inimii”).

Filocalia greacă s-a răspândit treptat în lumea ortodoxă. Sfântul Paisie Velicikovschi, un călugăr ucrainean, instalat în mănăstirea Neamț din România, cu alți călugări ruși și români, a tradus textele Părinților în limba slavă: astfel a apărut în 1793 traducerea operei cu titlul Dobrotoljubje (sau „dragostea de bunătate”). Această lucrare a fost tradusă în rusă în 1877. Filocalia a fost tradusă în limba română de către marele teolog Dumitru Stăniloae din 1946. Această importantă mărturie a spiritualității ortodoxe a fost descoperită în lumea occidentală după cel de-al doilea război mondial, în Anglia (Wrintings from the Philokalia sau Rugăciunea inimii) și în Franța datorită Récits d’un pèlerin Russe (tradus de Jean Gauvain), Petite Philocalie de la prière du cœur (Jean Gouillard) și mai ales datorită traducerii întregii opere a lui Jacques Touraille începând cu 1966. Alte traduceri, în spaniolă și italiană, contribuie și astăzi la o amplă difuzare a acestor texte, până în America de Sud. Toate traducerile nu prezintă întotdeauna aceiași autori, unii pot fi scoși din corpus iar alții pot fi adăugați.

De ce să citiți Filocalia? Această colecție, citită și recitită, de-a lungul zilelor, nopților și anilor, invită cititorul să meargă pe o cale, bazată pe asceză și contemplație, pentru a intra în isihasm. Isihasmul înseamnă odihnă, pace interioară, blândețe, tăcere. În societatea noastră contemporană în care atât de mulți oameni sunt stresați, solicitați din toate părțile, deprimați, citirea Filocaliei reorientează către esențial, propunând o cale de purificare, de vindecare și de transfigurare.

Dacă doriți să descoperiți Filocalia :Filocalia sau culegerea din scrierile Sfintilor Parinti care arata cum se poate omul curati, lumina si desavârsi ( volumele  1 – 11), traducere din greceste, introduceri, note, de Preotul Profesor Dr. Dumitru Staniloaie, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucuresti.

dePère Ioan Toader

Apoftegmele părinților pustiei

Apoftegmele părinților pustiei

În primele secole ale creștinismului, în Imperiul Roman, creștinii au suferit valuri de persecuție, sporadice sau de amploare, în funcție de perioadă. Într-adevăr, ei refuzau cultele zeilor orașelor și cultul împăratului, datorită credinței lor în Iisus Hristos, și ajung până la a se martiriza pentru a-i rămâne credincioși. Totul s-a schimbat odată cu decizia împăratului Constantin din 313: edictul de la Milano a acordat libertatea de credință tuturor locuitorilor imperiului său.

O spiritualitate de ieri?

Cu un secol înainte, în a doua jumătate a secolului al III-lea, creștinii au îmbrățișat o nouă cale de manifestare a credinței: viața monahală, ca o altă formă de martirizare. Bărbații și femeile, în căutarea absolutului, atrași de o viață de rugăciune, ascetism și împărtășire, au plecat în pustie, la școala lui Hristos. Astfel, pustiul  Schitul, în Egipt, se populează cu acești călugări sau călugărițe care trăiesc viața cenobitică (în comunități mici de discipoli în jurul unui parinte duhovnicesc) sau viața de pustnic (singuri), pentru cei mai avansați în viața spirituală. Această mișcare monahală, declanșată de exemplul Sfântului Antonie cel Mare, cunoscut pentru lupta sa împotriva „ispitelor”, pentru blândețea și smerenia sa, a înflorit în secolele al IV-lea și al V-lea.

Cei mai avansați în viața spirituală sunt „avva ” și „maicile”, „abba” și „amma”, precum Sfântul Macarie, Sfântul Ioan Colobos, Sfântul Pimen sau Sfânta Sinclitichia. De fapt, ei contribuie la viața spirituală a călugărilor și călugărițelor începători care vin să le ceară sfatul: primesc apoi o scurtă îndrumare inspirată care îi va călăuzi și la care vor medita. Uneori parintele spiritual, „un bătrân”, nu răspunde sau răspunde cu un gest, de interpretat ca o parabolă. Aceste mici propoziții sau povești sunt apoftegmele. Autorii lor nu au lăsat nicio scriere, discipolii lor au fost cei care le-au cules, pentru generațiile următoare. Colecția de apoftegme este structurată pe teme, de exemplu autocontrolul, umilința, caritatea …

O spiritualitate pentru vremurile de azi!

Spiritualitatea părinților pustiei a fost transmisă neîntrerupt în Răsărit, în Bisericile Ortodoxe, popularizate sub formă de mici lucrări, precum Patericul din lumea ortodoxă română. În Occident, deși mișcarea monahală născută în Egipt este, de asemenea, sursa monahismului occidental, Apoftegmele au făcut obiectul unei redescoperiri recente, dovadă fiind multe cărți precum cea a lui Anselm Grün, un călugăr benedictin, Cerul începe în tine, Înțelepciunea părinților pustiei pentru zilele noastre (Salvator Editions, 2013). Într-adevăr, această spiritualitate corespunde unei nevoi a bărbaților și femeilor de astăzi, confuzi, chiar chinuiți, într-o lume cu cerințe diverse și care caută calea către interioritate. Căci Părinții pustiei sunt oameni spirituali „pragmatici”: sunt psihologi înțelepți și experimentează metode de eliberare interioară pentru a face loc mai ușor lui Dumnezeu în viața lor, pentru Pacea și Bucuria sa.

Pătrunderea în lectura Apoftegmelor nu este dificilă. La fel ca ucenicii avvei  Antoine sau ai maicii Sarra, putem medita, pentru o zi, o săptămână sau o lună, o apoftegmă, doar una, cea care ne atinge sufletul însetat, pentru a avansa în școala lui Hristos, blând și smerit de inimă. Înainte de a trece la următoarea … Iată două dintre ele : o aserțiune și o povestioară.

Avva  Antoine a spus: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc, căci dragostea alungă frica. ”

„S-a facut odata sobor în Schit pentru un frate ce a gresit. Si parintii graiau; iar Avva Pior tacea. Iar mai pe urma, sculându-se , a iesit, si luând un sac, l-a umput de nisip si îl purta pe umarul lui. Si punând într-o traistoara putin nisip, o purta dinainte. Si întrebat fiind de parinti: Ce este aceasta?, zice: Acest sac, care are nisipul cel mult, sun greselile mele, caci multe sunt si le-am lasat pe ele dinapoia mea, ca sa nu simt durere pentru dânsele si sa plâng. Si iata, acestea mici ale fratelui meu inaintea mea sunt, si întru acestea ma îndeletnicesc, judecându-l pe el. Dar nu asa trebuie sa fac; ci mai vârtos pe ale mele sa le duc înaintea mea, si sa port grija de dânsele, si sa ma rog lui Dumnezu, ca sa mi le ierte. Si auzind parintii, au zis: Cu adevarat aceasta este calea mântuirii” (Patericul egiptean, pp. 228-289)

La rândul vostru, vă puteți construi o colecție mică de apoftegme …

Bibliografie:

PATERICUL EGIPTEAN, Editura Sophia, Bucuresti, 2011