Apoftegmele părinților pustiei
În primele secole ale creștinismului, în Imperiul Roman, creștinii au suferit valuri de persecuție, sporadice sau de amploare, în funcție de perioadă. Într-adevăr, ei refuzau cultele zeilor orașelor și cultul împăratului, datorită credinței lor în Iisus Hristos, și ajung până la a se martiriza pentru a-i rămâne credincioși. Totul s-a schimbat odată cu decizia împăratului Constantin din 313: edictul de la Milano a acordat libertatea de credință tuturor locuitorilor imperiului său.
O spiritualitate de ieri?
Cu un secol înainte, în a doua jumătate a secolului al III-lea, creștinii au îmbrățișat o nouă cale de manifestare a credinței: viața monahală, ca o altă formă de martirizare. Bărbații și femeile, în căutarea absolutului, atrași de o viață de rugăciune, ascetism și împărtășire, au plecat în pustie, la școala lui Hristos. Astfel, pustiul Schitul, în Egipt, se populează cu acești călugări sau călugărițe care trăiesc viața cenobitică (în comunități mici de discipoli în jurul unui parinte duhovnicesc) sau viața de pustnic (singuri), pentru cei mai avansați în viața spirituală. Această mișcare monahală, declanșată de exemplul Sfântului Antonie cel Mare, cunoscut pentru lupta sa împotriva „ispitelor”, pentru blândețea și smerenia sa, a înflorit în secolele al IV-lea și al V-lea.
Cei mai avansați în viața spirituală sunt „avva ” și „maicile”, „abba” și „amma”, precum Sfântul Macarie, Sfântul Ioan Colobos, Sfântul Pimen sau Sfânta Sinclitichia. De fapt, ei contribuie la viața spirituală a călugărilor și călugărițelor începători care vin să le ceară sfatul: primesc apoi o scurtă îndrumare inspirată care îi va călăuzi și la care vor medita. Uneori parintele spiritual, „un bătrân”, nu răspunde sau răspunde cu un gest, de interpretat ca o parabolă. Aceste mici propoziții sau povești sunt apoftegmele. Autorii lor nu au lăsat nicio scriere, discipolii lor au fost cei care le-au cules, pentru generațiile următoare. Colecția de apoftegme este structurată pe teme, de exemplu autocontrolul, umilința, caritatea …
O spiritualitate pentru vremurile de azi!
Spiritualitatea părinților pustiei a fost transmisă neîntrerupt în Răsărit, în Bisericile Ortodoxe, popularizate sub formă de mici lucrări, precum Patericul din lumea ortodoxă română. În Occident, deși mișcarea monahală născută în Egipt este, de asemenea, sursa monahismului occidental, Apoftegmele au făcut obiectul unei redescoperiri recente, dovadă fiind multe cărți precum cea a lui Anselm Grün, un călugăr benedictin, Cerul începe în tine, Înțelepciunea părinților pustiei pentru zilele noastre (Salvator Editions, 2013). Într-adevăr, această spiritualitate corespunde unei nevoi a bărbaților și femeilor de astăzi, confuzi, chiar chinuiți, într-o lume cu cerințe diverse și care caută calea către interioritate. Căci Părinții pustiei sunt oameni spirituali „pragmatici”: sunt psihologi înțelepți și experimentează metode de eliberare interioară pentru a face loc mai ușor lui Dumnezeu în viața lor, pentru Pacea și Bucuria sa.
Pătrunderea în lectura Apoftegmelor nu este dificilă. La fel ca ucenicii avvei Antoine sau ai maicii Sarra, putem medita, pentru o zi, o săptămână sau o lună, o apoftegmă, doar una, cea care ne atinge sufletul însetat, pentru a avansa în școala lui Hristos, blând și smerit de inimă. Înainte de a trece la următoarea … Iată două dintre ele : o aserțiune și o povestioară.
Avva Antoine a spus: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc, căci dragostea alungă frica. ”
„S-a facut odata sobor în Schit pentru un frate ce a gresit. Si parintii graiau; iar Avva Pior tacea. Iar mai pe urma, sculându-se , a iesit, si luând un sac, l-a umput de nisip si îl purta pe umarul lui. Si punând într-o traistoara putin nisip, o purta dinainte. Si întrebat fiind de parinti: Ce este aceasta?, zice: Acest sac, care are nisipul cel mult, sun greselile mele, caci multe sunt si le-am lasat pe ele dinapoia mea, ca sa nu simt durere pentru dânsele si sa plâng. Si iata, acestea mici ale fratelui meu inaintea mea sunt, si întru acestea ma îndeletnicesc, judecându-l pe el. Dar nu asa trebuie sa fac; ci mai vârtos pe ale mele sa le duc înaintea mea, si sa port grija de dânsele, si sa ma rog lui Dumnezu, ca sa mi le ierte. Si auzind parintii, au zis: Cu adevarat aceasta este calea mântuirii” (Patericul egiptean, pp. 228-289)
La rândul vostru, vă puteți construi o colecție mică de apoftegme …
Bibliografie:
PATERICUL EGIPTEAN, Editura Sophia, Bucuresti, 2011
Despre autor